In cautarea fericirii

Stiu ca nu e un titlu original, ca mai e si un film care se cheama la fel. Tocmai de la „Pursuit of happiness” pleaca si ideea de baza pe ziua de azi. Pe langa faptul ca personajul principal, Chris, ii da o lectie de viata memorabila copilului sau, despre care vroiam sa va vorbesc mai demult, insa n-am facut-o, filmul asta mi-a sugerat si altceva. Tre’ sa stabilesti ce inseamna fericirea pentru tine si sa mergi pana la capat s-o obtii.

Asta facusem si eu acu’… ceva timp, sa zicem. Stabilisem ce inseamna fericirea pentru mine si reusisem intr-o oarecare masura s-o si obtin. Insa, o vorba din batrani spune ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Asa se face ca, fericirea asta a mea era o chestie bilaterala si, totusi, unilaterala in acelasi timp. Matematic e imposibil, stiu, dar fix asa s-a intamplat. Sa dea cu pietre ala care are, vorba fostului meu profesor de matematica, dovezi care sa mute muntii din loc precum ca n-am dreptate, pentru ca eu n-am vazut niciodata o dovada concreta ca m-as fi inselat.

Ziceam ca fericirea, asta, asa cum am vazut-o eu la un moment dat, trebuia sa se imparta la doi, sau altfel spus, ambele parti sa fie de acord cu ea. Bine, ca de fiecare data vor exista persoane care n-or sa fie de acord cu ce vrei tu. Astia nu-s importanti, ca oricum nu e treaba lor.

Asa-zisa mea fericire s-a terminat, as putea zice, pentru ca am vrut eu. E ciudat nu?!? Dar nu judecati, fiecare duce propriul lui „razboi”, si n-aveti toate datele problemei. Mereu am mers pe principiul: nu cere mai mult decat poti oferi. Si daca tot oferi, mi se pare normal ( de parca ar fi ceva normal pe lumea asta ) sa poti sa ceri, si sa primesti in masura in care oferi. Si-atunci cand unul da tot, iar celalalt nimic, ceva nu-i okay si balanta tantei aleia legate la ochi nu sta in pozitia ei fireasca, nu?!

Nu pot spune ca ma bucur; e dificil, dar mi s-au intamplat lucruri mai rele decat treaba asta, si, probail, cumva, voi reusi sa trec si de data asta,peste. Am invatat acu’ mult timp ca un program are, stabilite la inceput niste valori, care pot fi variabile. Aplicand in viata reala, nu trebuie decat sa schimbam variabilele si avem alta problema. ( Tot timpul am fost tare la capitolul teorie, practica a fost cea care a mai lasat de dorit.)

***

E uimitor cum niste oameni care stau departe sunt totusi aproape, si cum unii oameni care stau aproape sunt totusi asa de departe…

Tre’ sa-i multumesc, amicului meu, Adi Covaliu, care a reusit sa ma super-impresioneze si de data asta. Deci, omul asta, nu uita niciodata sa-mi zica „la multi ani” de ziua mea, si sa-mi transmita toate alea de se transmit de sarbatori (formuleaza mai frumos, nu zice „toate alea”, ca mine! ). Si asta se intampla in fiecare an, de cativa ani buni. E un simpatic! Si face si niste filmari extraordinare, asa ca nu ezitati sa-l chemati pe la nunti, botezuri si alte treburi de genul asta.

De exemplu, acum, pe 14 februarie, afland ca-mi petrec ziua acasa di-mpreuna cu al meu calculator, mi-a zis pur si simplu: ” be my valentines, pls”. A fost o chestie frumoasa, chiar daca a fost virtuala, si-a contat. Ma simteam super singura si a reusit sa ma faca sa zambesc. Amici asa ca el sa tot ai!

Stiti, lucrurile mici sunt cele care conteaza, de fapt. Unui copil i se prabuseste lumea cand ii promiti ca-i cumperi o bomboana si n-o faci. Pentru tine nu pare important, insa pentru el este. Asa m-am simtit eu, precum un copil dezamagit, in nenumarate randuri, in ultima vreme. Va imaginati ca nu pentru o bomboana; era un exemplu. Da’ vorba cantaretului: „the show must go on!”

S-auzim de bine!